Rainbow child

Nici nu mai stiu cand am auzit prima data vorbindu-se despre el. Nici nu stiu cand l-am auzit pentru prima data cantand. Nici nu stiu cand l-am vazut prima data in vreo poza.

Dar stiu cand l-am vazut in carne si oase pentru prima data: la inceputul lui noiembrie a.c., in Preoteasa, cu ocazia implinirii a un an de forum uRMa. L-am vazut de cand a intrat si nu imi venea sa cred ca e chiar el. Evident ca arata diferit fata de poze. In primul rand e mai inalt decat ma asteptam. In al doilea rand arata foarte obosit. Dar asta nu l-a impiedicat sa zambeasca si sa se simta bine cu ce de pe forum. Eu ma tot uitam la el pe furis. La un moment dat ma gandeam serios daca sa ma duc sa-i cer un autograf, dar m-am dat seama cat de penibila as fi fost si am renuntat rapid la idee.

A doua oara cand l-am vazut a fost in Laptarie. Avea concert. Eram tare curioasa sa vad ce stil adopta. Am fost, am ascultat si mi-a placut. Chiar mult de tot. Eram obisnuita cu stilul mai calm al uRMei, dar i se potriveste mult mai mult ce canta acum. Si ii face placere. Si pune suflet. Si e minunat.

Momentan sentimentele mele se afla undeva intre admiratie pentru muzicianul din el si “dragoste” cat se poate de prosteasca pentru omul din el. Imi place, de ce nu as recunoaste asta? Dar tocmai pentru ca imi place ma simt asa de ciudat in preajma lui. Cand a trecut pe langa mine in Laptarie, nici nu am putut sa respir. Asa as fi vrut sa o fac, sa ma apropii de el, sa inspir si sa imi ramana intiparit in minte mirosul lui. As fi vrut sa il ating usor, iar apoi sa ma hranesc zile intregi cu amintirea mirosului si atingerii sale. Dar nu am putut sa fac asta. Am lasat capul in jos, m-am facut cat de mica am putut si am trecut pa langa el. In timpul concertului am stat departe de scena. As fi putut sa stau mai aproape, dar nu am vrut. Nu pot sa-l privesc de aproape. Pur si simplu nu sunt in stare sa ma uit la el ca la oricare altcineva.

Nu sunt vreo groupie obsedata, nici macar nu visez cu ochii deschisi. Cel mai ciudat e ca, e asa de aproape. As putea sa merg la toate concertele, as putea sa-l vad destul de des. Dar nu vreau. Mi-e frica de el. Mi-e frica de omul pe care nu-l pot privi in fata. Mi-e frica de cel in preajma caruia nu pot sa respir. Mi-e frica sa ma atinga si sa impietresc pe loc. Mi-e frica sa imi spuna ceva si sa uit complet pe ce lume traiesc.

Acum astept urmatorul concert. Sa stau iar unde departe de scena, sa inchid ochii, sa-l ascult si sa zambesc… Cat o sa rad peste cativa ani de toate prostiile astea!